Structura războiului de ţesut muscelean (I)

          Începând cu acest post vom incerca să oferim o imagine sumară despre cum arată un război de ţesut originar din Muscel. Sau cum arăta în perioada în care încă i se mai dădea oarece atenţie…

           Înainte de orice alte precizări trebuie menţionat faptul că războiul de ţesut muscelean nu se diferenţiază substanţial de  celelalte războaie de pe teritoriul României, diferenţele apărând mai ales în ceea ce priveşte ornamentaţia (acolo unde ea apare) sau detaliile de ansamblare a pieselor componente.

          Partea principala unui război de ţesut este cadrul din lemn masiv alcatuit din doua picioare, numite în Muscel şi „cotoci”, „trup”, „pat”, sau, pur şi simplu, „război”. Cel mai adesea materialul folosit este lemnul de esenţă tare, precum stejarul, salcâmul sau prunul, din cauza faptului ca această parte trebuie să fie foarte stabila să „nu vina peste tine când tragi dă vătală”. Cele doua picioare sunt „încheiate” cu doua „stinghii” din acelaşi lemn, cea din spate servind şi ca suport pentru cea care ţese.

 

          La războiul muscelean picioarele se prelungesc în sus cu circa 30-40 cm formând „braţele ” de care se sprijina cele doua „sule”(sg. sul). Sulele sunt confecţionate din acelaşi material ca şi picioarele sau dintr-un material mai uşor (fag) şi servesc ca suport pentru „urzeală” şi tesătură. Pe sulul din faţă, numit şi „sulul de dezvelit” sau „ sulul dinainte” se desfaşoară urzeala, adica, firele de lână, cânepă sau bumbac, mai nou, care servesc drept suport pentru ţesătură şi printre care va trece „bătătura”.

        Urzeala este diferită în funcţie de natura şi de destinaţia ţesăturii, fiind în cele mai multe cazuri constituită din fire mai rezistente la uzură. Pe sulul din  spate, numit şi „sulul de învelit” sau „sulul dinapoi” se înfăşoară pânza ţesuta.

             Cele doua sule sunt manevrate cu o serie de obiecte caracteristice, astfel sulul din spate este „opintit”, oprit să nu se desfăşoare mai mult decât este nevoie de un „zăvor”, o „bâtă  mai groasă de alun care e introdusă în una din găurile sulului”. Sulul din spate, adică cel din faţa ţesătoarei, este oprit „să nu fugă” de o „grivea” ţinută fix într-o poziţie specifică de către o „scandurică găurită ” numita  şi „măiuc” sau, impropriu şi „tocălie”fiind o bucata de lemn elipsoidală sau alungită în care se înfige un cui de lemn sau un fus. De obicei acest obiect este aşezat în partea dreapta pentru a fi mai la îndemana ţesătoarei şi se mai numeşte şi „întinzător” .