Cine e Sumedru?

       “Sâmedru” se numeste popular ziua sarbatorii crestine a Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Împreuna cu Sângiorzul (Sfântul Gheorghe), Sâmedru împarteanul pastoral în doua anotimpuri egale: vara, de la 23 aprilie pana la 26 octombrie, având ca mijloc al timpului data de 20 iulie (Sântilie); iarna, între 26 octombrie si 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sânpetru de iarna).

       În opozitie cu Sângiorzul, care “încuie” iarna si înfrunzeste codrul, Sâmedru “încuie” vara si desfrunzeste codrul. În traditia populara, exista credinta ca Sâmedru umbla pe pamânt însotit de Sângiorz, cu care facuse un legamânt: unul sa
înfrunzeasca codrul, iar celalalt sa–l desfrunzeasca. Sarbatoare cunoscuta mai ales în mediile pastorale, Sâmedru este prefatata de ajun, când se aprind focurile rituale, si de Mosii de Sâmedru, pomeniti în sâmbata de dinaintea
sarbatorii, la care se aduc ofrande pentru cei morti.
       De aceasta zi se leaga o serie de acte rituale (de purificare, de fertilitate), de practici de pomenire si de îmbunare a sufletelor celor morti care paraseau, la aceasta data mormintele, de pronosticuri pentru iarna ce urmeaza, de
activitati social–economice (ziua când se încheiau vechile întelegeri cu ciobanii).

      Sâmedru zi se mai numeste si Ziua Soroacelor, pentru ca în aceasta zi se rezolvau si se lichidau toate socotelile, chiriile, împrumuturile, slujbele sezoniere si alte întelegeri încheiate cu sase luni în urma, la Sângiorz (23 apr.) si se încheiau noi învoieli.

Se pare ca Sâmedru a fost, în vremuri străvechi, nu numai început de anotimp, ci şi început de an nou. În favoarea acestei ipoteze ar pleda şi calendarul celtic, a cărui structură este cunoscută sigur. Popoarele celtice, care trăiau în partea nord-vestică a Europei, au avut un an împărţit în două anotimpuri (iarnă şi vară) despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Diferenţa de opt zile între Sângiorz şi 1 mai, pe de o parte, şi de patru zile între Sâmedru şi 1 noiembrie, pe de altă parte, compensează, într-un fel, diferenţa de latitudine geografică între ţinuturile carpato-ponto-danubiene şi ţinuturile celtice, unde desprimăvăratul işi face apariţia ceva mai târziu.

           Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi calendarul popular românesc, J.G. Frazer scria: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să–şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului…Dintre cele două sărbători, Ziua Tuturor Sfinţilor era cea mai importantă încă din vechime deoarece celţii par a fi considerat că anul începe mai degrabă din această zi decât de la data sărbătorii beltane. În insula Man, adevărată redută în care limba şi civilizaţia celtica au rezistat cel mai mult asediului invadatorilor saxoni, ziua de 1 noiembrie, stil vechi, a fost considerată ziua Anului Nou până în timpurile din urmă. Astfel, în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor, stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa” (Frazer, 1980, vol. V).

          Aceeaşi ocupaţie, creşterea animalelor, şi aproximativ aceleaşi condiţii geografice oferite de latitudinile medii ale continentului european au generau un calendar asemănător, cu început de an toamna, la sfârşitul lunii octombrie. Ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei.  

după Ion Ghinoiu, „Sărbătorile poporului român”